Anul acesta ne-am propus să ieșim din zona de confort și să facem câteva drumeții la munte, să ne conectăm cu natura și să ne bucurăm de peisajele spectaculoase pe care țara noastră ni le oferă. Am vrut să parcugem pentru început câteva trasee ușoare, dar frumoase, așa că am ales pentru prima dată să ajungem la Cabana Valea Sâmbetei, din Munții Făgăraș, situată la 1401 m. Inițial, planul nostru a fost să vedem imaginea emblematică a acestui traseu, și anume valea acoperită de pâlcuri mov de brândușe care arătau precum un covor peste iarbă, alături de imaginea munților înzăpeziți în spate. Din păcate, deși citisem pe internet că aceste flori apar între jumătatea lunii aprilie și jumătatea lunii mai, pe 3 mai nu am mai găsit nicio floare. Urmărind postările de pe Instagram, se pare că acestea erau înflorite în toată splendoarea lor în jurul zilei de 6 aprilie.

Fiindcă drumul din București până în Stațiunea Climaterică Sâmbăta este de 4 ore, am decis să plecăm de vineri seara, să ne cazăm în Brașov, iar sâmbătă dimineață să pornim spre Sâmbăta de Sus, drum care ne-a mai luat încă vreo oră și jumătate. Deși vremea se anunța senină, când mai aveam 5 minute până la destinație am observat pe cer niște nori destul de amenințători, încât am regretat instant că nu ne-am luat la noi și o pelerină de ploaie sau măcar o umbrelă. Cu toate acestea vremea a ținut cu noi, ba chiar am reaplicat de câteva ori SPF pe față și brațe, într-atât de puternic fiind soarele.

În mod oficial, traseul pornește de la Mănăstirea Brâncoveanu, acolo unde am și parcat mașina. În mod neoficial, traseul pornește de unde vrei tu, având în vedere că există un drum forestier accesibil cu autovehicule. Spre dezamăgirea noastră, aproape toți turiștii au ales să urce cu mașina până la barieră, lucru care a rezultat în foarte mult praf și miros de gaze de eșapament cam jumătate din traseu.

Din același punct de plecare se poate ajunge atât la Cabana Valea Sâmbetei, pe traseul cu triunghi roșu, care durează 3 ore, continuat mai apoi cu Fereastra Mică și Fereastra Mare, dar și spre Chilia lui Arsenie Boca, tot pe același marcaj, care totuși pare mai periculos, fiind închis iarna. În plus, am găsit și o hartă a traseului, destul de murdară, dar pe care am fotografiat-o just in case, chiar dacă știam că drumul e destul de drept și bine semnalat.

După ce am părăsit drumul asfaltat de la Mănăstire, am continuat pe cel forestier prin pădure, am trecut pe lângă păstrăvărie și pe lângă numeroasele parcări improvizate. Am mers destul de mult pe drumul forestier, de-a lungul râului Sâmbăta, rece ca gheața, despre al căruit susur puternic ne-am gândit că ne-ar fi împiedicat să auzim ursul venind. După ce ne-am oprit să ne răcorim mâinile în apa sloi, am continuat traseul, până am ajuns la o bifurcare de drumuri, unde am văzut triunghiul roșu doar pe una dintre căi. Prin urmare, am urcat pe bolovani, convinși că traseul nu e atât de ușor precum am citit pe internet, doar ca să constatăm la final că ne-am intersectat din nou cu drumul forestier.

Când mai rămăsese o oră de mers, drumurile s-au bifurcat din nou, și am continuat traseul prin dreapta, trecând peste râu pe un pod de lemn. Varianta aceasta ni s-a părut mai spectaculoasă, fiindcă a părut un veritabil traseu de munte prin pădure, unde poteca șerpuia printre rădăcinile arborilor și pietrele muntelui. Am mers tot pe marcajul cu triunghi roșu la umbra pădurii, având sub privirile noastre la stânga drumul forestier bătut de soare. Spre final, după ce am trecut de o poiană cu multe floricele albe, am ieșit din nou pe cărarea principală, iar dupa alte 20 minute, am ajuns în sfârșit la Cabana Valea Sâmbetei.

Știam că locul este supus demolărilor și construcțiilor, însă peisajul ne-a impresionat oricum, tocmai fiindcă nu ne-am făcut așteptări prea mari. N-am mai găsit brândușe, însă am văzut valea plină de floricele albe, care se asortau cu ultimele pete de zăpadă de pe crestele din spate. Unii turiști se așezaseră pe iarbă și mâncau, iar alții își continuau traseul spre Fereastra Mică și Mare, în susul tabloului, dispărând după cortina de brazi ce mărginea poalele munților din spate. Am admirat și noi peisajul, am făcut câteva fotografii și apoi am pornit din nou spre mașină, fiindcă în aceeași zi plănuiam să ne întoarcem oricum spre București.

La întoarcere am ales să mergem pe calea mai ușoară doar pe drumul forestier, însă fiind un traseu atât de lung, tot ne-am întors epuizați la mașină.

În total, traseul ne-a luat 6 ore dus întors, cu puține pauze, și l-am apreciat ca fiind ușor, însă destul de lung pentru niște începători ca noi. Deși pe internet scrie că ar fi 17 km de parcurs, ceasul de la mână a înregistrat aproximativ 22 km. Poteca este foarte bine marcată și foarte circulată, astfel încât șansele să te întâlnești cu un urs sunt destul de mici. Nouă ne-a plăcut foarte mult alegerea făcută, fiindcă ne-am bucurat de natură și de pădure, am ascultat ciripitul păsărilor în acord cu sunetul izvoarelor ce coborau pe stânci în râul Sâmbăta și nu în ultimul rând, am făcut mișcare. Cu siguranță anul viitor revenim din nou pentru a vedea și brândușele mov care au făcut cunoscut acest traseu.